Toata mobila asta e veche. Nu imi displace, insa nici nu ma incanta. Nici nu vreau alta. Ma uitam in jurul meu cautand un sprijin.
Ar trebui sa ma gandesc la niste raspunsuri, unele bune, argumente la ceea ce mi arunci in fata acum. Dar mintea mea rataceste aiurea, printre mobile prafuite. Un birou nou, poate. Asta scartie la fiecare miscare. Orice cuvant scris se aude din lemnul de sub el. Daca ar fi sa imi transform sentimentele in actiuni, as scrijeli in lemnul vechi, cu un cutit, fiecare propozitie pe care o lansezi. Toata furtuna asta. Un munte de cuvinte. De ganduri proaste.
Ah, si fotoliul asta. Uita-te la el. Si ma uit lung, si ii pipai stofa aspra si prafuita. E ca un smirghel pentru palma mea. E ca o palma peste fata. pentru ca asa vechi si ...inutil, e locul unde noi am construit o dragoste. Aici am incaput amandoi, cu toate gandurile noastre, cu toate personalitatile noastre. Atunci eram aproape, acum suntem straini. Departe unul de celalalt oricum ai lua-o.
Te uiti la mine si ti se misca buzele. Formeaza cuvinte mute, eu nu aud nimic. Ma intreb pentru o secunda daca am surzit brusc, insa DOAR pe tine nu te aud. Afara oamenii fac galagie, e haos, masini claxoneaza, undeva se aude un radio (o melodie proasta, romaneasca), undeva suna un telefon (o alta melodie, la fel de proasta). Tu vorbesti, nu-stiu-ce sustii acolo, stiu doar ca eu sunt de vina pentru nemultumirea ta.
O sa pleci probabil, o sa te intorci dupa o revelatie nocturna intr-un bar mizer. O sa mi spui timid ca sunt viata ta, ca de atatia ani suntem impreuna si alt rost nu gasesti, eu sunt rostul tau.
Ma uit in tavan, becul asta e tare chior in seara asta. Poate de asta suntem aici? N ai avut suficienta lumina sa vezi ce sunt? N ai vazut nici ce esti. Ah, tavanul asta ar avea nevoie de putina culoare. Asa alb si asa de imputita treaba sub el. E un ipocrit, jur. Vopseaua asta care il captuseste e o minciuna care se pretinde curata, intr o lumina chioara. Oare asa e? Cand spui ca ma iubesti e adevarat? Acum, asta nu mai inseamna nimic. Cand nu eram casatoriti, era o declaratie, o pasiune, un adevar. Acum e ca o pereche de catuse puse pe incheieturile noastre. Nu mai avem unde sa plecam, suntem singuri. Impreuna, legati, singuri. La naiba. Cand am ajuns aici?
Ma uit la tine. Te uiti la mine. Continui sa tipi la mine, acum esti si mai nervos, gesticulezi si iti tremura buza de jos cand vorbesti; lucrurile au crescut cumva exponential - eu n am zis nimic. Nici macar nu stiu ce am facut. Poate nu am corespuns cerintelor tale pe termen lung. Cine mai stie de unde am pornit noi doi si ce promisiuni am facut? Sunt toate asa de departe. Ca noi, poate.
Ai deschis un geam si ti-ai aprins o tigara. Continui sa spui, si tot nu te aud. Ma uit la fumul de tigara cum se duce dincolo de acesti pereti, liber. Umple aerul. Te uiti in zare (un orizont apropiat, construit din blocuri stupide, toate la fel, un infinit de apartamente. Unde se traieste poate o alta viata, cine poate stii...) si fumezi. Iti aduc scrumiera care zace sparta in colturi pe biroul vechi care scartaie. Nu stiu daca o fac pentru ca mi-esti drag, sau pentru ca e un reflex de sotie. Te uiti lung la mine. Eu ma uit la pachetul de tigari. Fur discret una si o aprind. Fumul se duce afara, alergandu-l pe al tau. Nu-stiu-de-unde-sau-de-ce pe obrazul stang mi se prelinge, fugara, o lacrima.
Intinzi o mana care imi ia capul si mi-l asaza pe pieptul tau. Iti aud inima cum bate. Sunt acasa.
Buzele tale se intredeschid si scot sunete, sunete pe care le aud, sunete care imi soptesc 'te iubesc. intotdeauna'.
